Ritmurile îi invadau sufletul prin toți porii corpului. Nu mai intrase de mult la un concert …. poate din studenție. Alte vremuri, altă muzică… Toți cei din jur cîntau, fiecare reverberînd într-un ecou al propriilor percepții. Grupul de tineri în care se integrase încă de la începutul spectacolului scoase de nicăieri niște țigări ciudate. Jocul de lumini oricum ar fi făcut imposibilă orice identificare. Trase cu nesaț cînd îi veni rîndul … ca după un stop neresuscitat … sau o partidă de sex clandestin. Curînd îi veni din nou rîndul … apoi pierdu noțiunea timpului și a spațiului. O fericire infinită îi puse stăpînire pe trup … pe suflet … pe spirit. Oare de ce există ură … teamă … lăcomie … Îi veni să îl sărute pe grasul chel și tatuat care cu cîteva minute în urmă îl înjurase de mamă. Avu impresia că pe scenă îl vede pe Dumnezeu cîntînd despre diavol și moarte. Vedea sufletele celor din jur ca pe niște radiografii multicolore … apoi ca pe niște imagini vorbitoare. Încercă să le atingă … să le mîngîie dar acestea se îndepărtau chicotind. Se depărtau … nu se poate !!! rămîneau de fapt undeva jos, într-o mare de lumini fără umbre. Soarele care nu demult apusese părea să răsară din nou … vai! … unul, doi … trei sori roșu, verde , portocaliu ….Lumina luă treptat loc sunetului, simțurile nu mai percepeau nimic … sau percepeau de fapt totul. Lumina îl orbea … îl durea … îi asurzea. Iar cînd toate pragurile simțirii fură rupte deodată se făcu liniște. Și întuneric …

Beep-urile monitorului se auzeau ritmic, din ce in ce mai des. Avea impresia că îl doare fiecare celulă … că cinevă îi smulge firele de păr unul cîte unul. Lumina lămpilor îi patrundea prin pleoapele închise. Voia să le miște, dar în loc să le deschidă i se păru că își schimonisește gura intr-un rictus diform. Într-un tîrziu reuși. Vedea ca prin fum salonul plin de monitoare și de omuleți îmbrăcați în alb … verde …. albastru …. o, nu! iarăși. Dar acum culorile în loc să se estompeze se limpezeau treptat. Bănui cam unde se află. Încercă să vorbească. Își auzi vocea și se liniști: nu era intubat. Dar cuvintele incoerente pe care le rosti avură un efect neașteptat: viermuială de halate multicolore se depărtă treptat. Auzi o voce ușurată parcă depărtîndu-se “-Ăstă și-a revenit”

După cîteva minute putu să își ridice capul. Privi în jur. Lîngă el un tinăr tuns scurt … aproape chel, care aranja niște seringi pe măsuța de alături. Îl amuză halatul negru … gîndi că cineva care nu avusese ca și el o viață trăită în urgență și-ar fi putut imagina că a nimerit direct la capelă. Închise din nou ochii care deja îl dureau … o fracțiune de gindire îi zbură la Athos … și acolo văzuse oameni în negru. Dar …

Un somn scurt, cît o undă alfa. Deschide din nou ochii. Acum parcă totul e mai clar. Doctorul în negru e tot acolo, cu spatele, cu masca lăsînd să îi vadă doar partea de sus a feței.

Deodată se întoarse și își dădu jos masca, schițind gestul de a își lua alta din cutia de alături. Timp suficient să li se întîlnească privirile. I se păru că acel tînăr proaspăt ras și cu un zîmbet malițios în colțul gurii … dar văzîndu-i ochii simți deodată cum uimirea lua locul oricărei spaime.

-Eheei doctore, lung e drumul gîndului de la ureche pînă la conștiință.

-Maestre, să înțeleg că faci parte din vis … sau că de fapt ceea ce am trăit a fost doar un coșmar și realitatea începe abia acum ?

-Măi să fie, o doză de drogangeală se pare că te-a făcut mai spiritual decît o noapte de priveghere pe Athos.

-Deci nu e vis … dar de ce … ce cauți tu aici?

-Mă întrebi ca să nu te întreb eu pe tine. Hai că mai am o oră și ies din tură. Iar pe tine cred că or să te externeze destul de repede pentru că oricum mai sînt vreo cîțiva amețiți pe afară.

Maestrul se depărtă spre un alt pacient. Se simți deodată prinzînd viteză. Brancardierul împingea targa cu mișcări bruște, automate parcă. Coboră singur pe patul din salonul de supraveghere, îngrozit la gîndul de a fi catapultat acolo de același personaj. Iar după căteva ore, deși mușchii tot îl mai dureau, semnă plecarea pe propria răspundere, își primi înapoi hainele și borseta cu documente, o ultimă dovadă că totuși nu fusese doar un vis …

Trecu repede prin coridorul lung pînă la ieșirea din spital. Aerul rece al dimineții îl trezi complet. De nicăieri apăru o siluetă înaltă care îl cuprinse familiar de după umeri.

-Te-aș invita la un mic dejun pe terasa de alături, dar la cum arăți mă tem că o să îți bagi mîncarea în urechi.

-Rîzi tu rîzi maestre dar să știi că a fost prima oară cînd am trecut prin așa ceva. Efectiv nu mi-am dat seama ce se întîmplă.

-Se vede că lucrezi într-un mic orășel de provincie. Nu știi că un festival de genul ăstuia nu e decît un pretext pentru experimentarea tuturor senzațiilor. Și substanțelor. Noroc că ai nimerit într-un grup de novici ca și tine și nu ai tras ceva mai hard că acum erai prin al șaselea cer începînd numărătoarea inversă pînă la judecata de apoi.

Zîmbi mai mult ca să consoneze cu rîsul maestrului. Aleile parcului i se păreau deranjant de tăcute. Niște ritmuri orientale razbăteau de pe terasa restaurantului de pe insula din apropiere, și îi păru bine că maestrul se așeză pe una din bănci, chiar pe malul lacului artificial.

-Am avut trei săptămîni infernale spuse el, încercînd parcă scuze la o acuzație nerostită. Jumătate din colegi în concediu… nopți nedormite consecutive. Chiar am simțit nevoia să plec undeva să mă descarc de toată oboseala. Nu am mai fost din studenție la un concert și chiar mi-am dorit să văd alți oameni … alt mod de a trăi. Dar tot nu înțeleg ce e cu tine aici … în spital … După cum te mișcai în colectiv am impresia că ești de-al casei …

-Vezi tu doctore, trăim într-o lume informatizată. Iar cine cunoaște mecanismele lumii in care trăiește poate să devină ce vrea … unde vrea … și mai ales cine vrea.

-Și computerul de pe Muntele Athos ai reușit să îl păcălești zise doctorul incercînd să preia inițiativa glumelor.

-Acolo unde calculatorul nu a substituit omul nu îți rămîne decît să fii ceea ce ești, doctore.

Privea tăcut arborele secular prin crengile căruia o veveriță aluneca precum un vis. Își prinse capul în palme și plecă privirea.

-E greu maestre … imposibil chiar … Îmi spui să iubesc oamenii. Să fac totul cu plăcere. Să mă bucure bucuria celor pe care îi ajut. Ușor de zis. Ce poate să mă bucure într-o noapte în care trebuie să tratez come alcoolice și canceroși care își dau ultima suflare? Cu ce energie mă incarc de la o depresivă care la trei noaptea vine în urgență fiindcă i-a crescut brusc tensiunea de la 120 la 150 și îi e frică să nu moară ?

-Dacă bine țin minte, ultima oară ne-am văzut într-un loc unde nu oricine merge să își piardă timpul. Dacă ai ales să petreci cîteva zile la Athos, să stai treaz acele nopți ascultînd vocile monosilabice ale monahilor înseamnă că totuși, chiar dacă poate nu crezi în Dumnezeu, măcar speri că el există.

-Da maestre dar ce îmi ajută mie să cred … sau să sper în cineva care nu îmi vorbește. Care nu mă consolează. Care nu mă încurajează.

-La nivel de conștiință Dumnezeu nu trebuie să fie un confident. El trebuie să îți fie un reper. Să fie centrul în jurul căruia îți construiești gîndurile … dorințele … bucuriile. Tu zici că există Dumnezeu. Dacă cu adevărat crezi asta, trebuie să fii conștient că tot ceea ce faci faci pentru EL.

-Adică

-Dacă te închini cuiva, automat îl recunoști ca fiind stăpînul tău. Iar tu te reduci la condiția de slugă. Care este obligația unei slugi? Să facă ceea ce îi cere stăpînul. Care e marea bucurie a unei slugi? Să facă cît mai bine ceea ce îi cere stăpînul. De la cine așteaptă o slugă răsplata? Cumva de la celelalte slugi?

-Nicidecum

-Tu aștepți răsplată … “energie” …. de la pacienți. Nu uita că pînă la urmă și ei nu sînt decît niște slugi la același stăpîn. Iar dacă tu alini ultimele clipe ale unui canceros nu o faci așteptînd mulțumiri de la un muribund. O faci pentru că Stăpînul a hotărît că acea slugă merită o ultimă mîngîiere. Iar dacă tu nu i-o dai, poate va apărea de nicăieri cineva care să o facă. Tu ar trebui să fii mulțumit că Stăpînul te-a ales să oferi acelui om acea alinare. Asta ar trebui să îți ofere bucuria care să te ajute să mergi mai departe. Dacă vreun pacient de-al tău îi mulțumește lui Dumnezeu după ce l-ai consultat, fii sigur că Stăpînul e mulțumit pentru felul în care I-ai slujit. Și crede-mă, certitudinea sarcinii îndeplinite își va da toata energia de care ai nevoie pentru a merge mai departe.

Se simțea umilit … neputincios. Avea impresia că toate reperele vieții lui se prăbușeau. Da, avea dreptate maestrul. De atîtea ori așteptase o mulțumire … un zîmbet recunoscător … de la pacienți. Și de cîte ori nu o făcea degeaba.

-Îmi vorbești de bețivii de la miezul nopții. Și ei nu sînt decît niște slugi, doctore. Cine ești tu să judeci pe sluga altuia … parcă scrie asta în Biblie. Ești doctor, da … dar din ce ai învățat tu? Din cărți scrise pe hîrtie, tipărite poate tocmai de acel muncitor acum pensionar pe care îl tratezi de alcoolism. Îți place să stai relaxat în acest parc curat. Pe care l-a curățat vreun gunoier ce ești gata să îl disprețuiești dacă l-ai avea pacient. Fiecare om este o celulă a organismului-omenire. Fiecare om are rolul lui, importanța lui. Chiar și acel canceros muribund are rolul de a-i arăta lui Dumnezeu că tu ești o slugă supusă. Ești medic și știi ca nu există vreo celulă mai importantă decît alta. Fiecare celulă are rolul ei, fiecare celulă depinde în existența ei de celelalte.

-Și atunci care mai e rostul ascensiunii sociale? Ce răsplată am eu fiindcă am învățat atîta pe cînd acel gunoier …

-Greu mai înțelegi, prietene. Dacă chiar vrei răsplată, gîndește-te la banii pe care îi cîștigi. Dar faci iarăși greșeala de a privi pe orizontală, la celelalte slugi. Nu ai decît să îți pui astfel de întrebări și să le cauți răspunsurile. O să le tot cauți pînă vei ajunge din nou disperat in vreun loc unde să-ți cauți “energia” pierdută prin atîtea căutări. Îmi spui că au plecat toți în concediu și te-au lăsat singur? Ai obosit așteptînd pacienți morți pe care să îi invii și apoi să îți mulțumească? Nu ai găsit nimic din toate astea și te-ai apucat să te droghezi? Oare nu era mai bine dacă te gîndeai că Dumnezeu te-a pus acolo pentru a face ceea ce trebuie să faci, iar după ce ți-ai îndeplinit misiunea te bucura faptul că AI FĂCUT CEEA CE TREBUIA SĂ FACI ?

Veverița dispăruse demult dintre ramurile bătrînului platan. Păsările cîntau neobosite, fără să se aștepte la vreo răsplată … sau să își pună întrebări asupra rostului existenței celor două ființe care stăteau degeaba pe bancă fără să cînte nimic.

-Ai citit poate atîtea cărți motivaționale în care se face elogiul IUBIRII. Să-ți iubești aproapele … să-ți iubești dușmanul. Poate că pentru mulți … și pentru tine … iubirea are rezonanțe erotice … sau măcar emoționale. Dar în primul rînd trebuie să Îl iubești pe Dumnezeu. Dar sluga își iubește stăpînul ascultăndu-l. Fiindu-i frică de el. Știi bine că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii. Frica ce te obligă să Îi asculți poruncile. Ascultare care îți va da acea energie pe care o primește fiecare celulă de la organismul pe care îl slujește necondiționat.

Un sunet strident … maestrul își scoate smartphoneul … “Da, am înțeles. Vin în cinci minute”

-Scuze doc, un coleg are o problemă și trebuie să îl înlocuiesc la o intervenție cu elicopterul.

-Bine maestre, dar parcă tocmai ai ieșit din tura de 24 de ore din weekend.

Maestrul mai apucă să îl privească cu ochii lui inexpresivi înainte de a se face nevăzut pe aleile parcului. Păsările cîntau mai departe netulburate de soarele din ce în ce mai puternic al amezii care se apropia. Și fără să se întrebe ….