EROI ANONIMI … LA TOMBERON

Angajați pe o perioadă determinată (de obicei 6 luni), de multe ori în locul altora care au ales să dea bir cu fugiții, erau trimiși deseori în prima linie a luptei cu virusul. Desigur nu o făceau gratis; de aceea pare nefiresc să fie numiți eroi. Să fim însă serioși. Sînt numiți eroi mercenari care ucid oameni. Ai noștri eroi anonimi, pentru bani infinit mai puțini luptau ca să aline, uneori ca să salveze vieți.

EROI ANONIMI

Doctorii și asistentele preferau de multe ori să consulte pacienții prin telefon (pe cei care mai puteau încă vorbi). Asta în cazul în care nu alegeau pur și simplu să îi ignore, așteptînd să le scrie certificatul de deces. Iar pentru ca bieții pacienți să nu moară de foame … sau să fie îngropați în dejecții … îi trimiteau pe acești angajați să facă munca cea mai periculoasă.

Nu pot fi acuzați de oportunism. Ești oportunist dacă faci turul televiziunilor emițînd sfaturi și păreri care acum stîrnesc în cel mai fericit caz ilaritate. Nu atunci cînd pentru cîteva mii de lei, îmbrăcat intr-un combinezon de multe ori refolosit, te așezi lîngă un muribund ascultîndu-i ultimele dorințe. Sau transmițîndu-i cuvintele de încurajare ale familiei. Sau cumpărîndu-i ceva de mîncare unuia îndopat cu supă de remdesivir.

Acum însă,

cînd apele par a se mai fi liniștit, în unele spitale acești eroi anonimi sînt inlăturați. Pe față, direct sau indirect prin concursuri cu întrebări imposibile. Rămîn fără indoială marcați de această experiență de viață; de multe ori mai șocați de „răsplata” finală decît de suferințele la care au asistat neputincioși.

Și în spitalul unde lucrez am văzut într-o dimineață cîteva fețe abătute ieșind din corpul administrativ. Am recunoscut între ele foști colegi cu adevărat dedicați, care au făcut poate mult mai mult pentru niște bolnavi pe care noi, medicii, i-am considerat iremediabil pierduți.

Iar viața merge înainte. Cu bune, cu rele …. cu pandemii și războaie … frici și spaime. O lume în care mici nedreptăți făcute altora tind uneori să te bucure pentru a uita de propriile necazuri … Fără a realiza că la un moment dat toți vom fi, într-un fel sau altul înghițiți de vîrtejul acestei lumi care parcă nu mai are răbdare în drumul ei spre autodisoluție.

2 răspunsuri

  1. Să ne bucurăm totuși că trăim vremuri pe care alții, cîndva, le-au proorocit. Și să nu uităm că toate aceste proorociri se încheiau, toate, cu bine …

  2. Da… din păcate viața merge înainte… dar o ”viață” tot mai șubredă și lipsită de… le-aș spune valori umane. Probabil că ăsta este paradoxul speciei noastre… un egoism acerb, punctat, pe ici-colo, cu mici și tot mai rare gesturi de sacrificiu. Dar, așa cum spuneți, autodisoluția îmi pare și mie atotcuprinzătoare.
    ”După noi potopul” a devenit ”noi suntem potopul”.

Lasă un răspuns