BOLNĂVI-M-AȘ ȘI N-AM CUI 4 – SĂNĂTOȘII NEBUNI AI VREMURILOR DIN URMĂ

„Părinte, îți mulțumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în țarina păstoriei tale”. Deci starețul, chemându-l, i-a poruncit ca iarăși să întindă cuvânt de învățătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră.

Vocea ușor cîntată a tînărului călugăr, obișnuită cu indelungile psalmodieri nocturne, continua să depene povestea vieții sfântului zilei. Cei aproape patruzeci de călugări și oaspeți mîncau bucatele austere, respectînd cutuma seculară a tăcerii.

Îl revăzuse pe maestru chiar acolo, în trapeză. Culmea e că întîi remarcare tricoul polo în care era îmbrăcat, în evident contrast cu hainele sobre ale celorlalți meseni. Privind mai atent îl recunoscuse … mai mult după ochii veșnici inexpresivi. Ca niciodată era neras de cîteva săptămîni, semn că deja petrecuse cel puțin o lună în Sfîntul Munte. I se păru ciudată barba scurtă și albă acoperită de o mustață neagră … dar demult încetase să îl mai surprindă ceva la maestru …

Viața sfîntului se încheie odată ce vocea citețului părea să obosească. Atunci se ridică starețul și, citind rugăciunea de mulțumire, dădu de înțeles că timpul mesei s-a sfîrșit, urmînd lunga pauză dinaintea slujbei de noapte.

Cei doi se așezară pe marginea digului privind în tacere marea liniștită. Doctorul, de obicei mai guraliv, simțea parcă un nod în git, ca un amestec de teamă și respect pe care, ca niciodată, păreau ăs i le insufle prezența Maestrului …

– Știind legile nescrise ale Athos-ului sunt sigur că de data asta discuția nu ne va mai fi întreruptă de vreuna din fetișcanele care se lipesc pretutindenea de tine …

– Trebuie să recunoști maestre că ultima oară discuția s-a topit intr-un moment delicat pentru tine …

-Îți mai amintești?

– Tocmai îți argumentam faptul că recentele progrese medicale par să înlăture tot mai mult suferința fizică, bolile devenindmai degrabă niște episoade efemere și nu un film macabru care, odată început, se îndreaptă inexorabil către un final totdeauna același.

-Da. Îmi amintesc acum optimismul tău. Îți spuneam parcă despre evoluția unei boli care, odată vindecată, va izbucni din nou pe un plan mai profund dacă eroarea existențială care a determinat boala nu a fost corectată. Dar nu a mai apucat să îți spun pilda resortului.

-Adică?

-Comprimi un resort între două degete. La un moment dat acest resort va” țîșni” pe o direcție perpendiculară celei pe care a fost comprimat.

-Normal.

-Planul de evoluție al bolilor pe care ți l-am descris corespunde, dacă vrei, unui plan orizontal. Cel al corpului fizic.

-Simt că vrei să mă atragi pe tărîmul cețos al sufletului … spiritului și altor universuri interioare nedovedite încă științific

-Psihicul nu e un tărîm cețos pe care nu îl recunoaște medicina alopată. Iar psihiatria e una din specialitățile medicale tot mai înfloritoare în ultimele decenii.

-Din păcate aveț … ai dreptate

-Îndiguirea cursului unidirecțional al unei afecțiuni rectificatoare va conduce inevitabil la explozia ei pe un plan superior. Un corp călit prin exerciții fizice, întărit imunologic prin regimuri alimentare corecte și verificat periodic pentru depistarea și tratarea oricărei forme incipiente de boală NU se va îmbolnăvi fizic cu toată amploarea greșelilor morale făcute. Consecința inevitabilă va fi migrarea către psihic a acestor suferințe coercitive.

-E adevărat că mai răsuflă uneori prin mass media cîte un studiu care arată, de pildă, că vegetarienii sînt mult mai frecvent depresivi decît carnivorii.

-Tot mai multe statistici indică depresia ca fiind cea mai frecventă boală a omului modern.

-Iar dacă te gindești că sinuciderea e princiopala complicație a acestei boli …

-Închizi un cerc al autolizei oricărei entități aflate în conflict ireductibil cu legile morale ale Universului. Și nu mai încerc acum să vînd flori grădinarului amintindu-ți de alte afecțiuni psihice. Iar dacă tot am deschis cutia Pandorei o să îți argumentez cu autismul posibilitatea migrării acestor greșeli către generațiile viitoare.

-Sau pe un plan superior psihicului, prin alterarea destinului însuși a unui suflet pervertit de diavol

Doctorul întoarse surprins capul la auzul acestei voci calde ce venea de undeva din spatele lor. Văzu chipul blînd al unui călugăr încovoiat de ani, dar a cărui voce era fermă și încă tînără. Surpriza apariției fu însă mult depășită de cea pe care o avu observînd gestul de închinare a bătrînului călugăr în fața maestrului … Gest stopat cu discreție de acesta, care îi sărută, protocolar, mîna.

Binecuvîntați, părinte Varsanufie !

-‘Domnul

Un doctor venit de departe pentru a-și descărca sufletul stresat in liniștea infinită a Muntelui, îl prezentă maestrul pe doctor, care primi de asemenea binecuvîntarea părintelui.

-Credeam că a venit și el adus de bănuială care circulă printre părinți despre musafirul slujbei din această noapte.

Doctorul aruncă o privire interogativă către maestru, dar acesta părea că nu îl bagă în seamă, scrutînd indiferent zarea.

-Se zice că unul dinte cei 12 pustnici nevăzuți ai Athosului ar fi trecut prin preajma schitului și, poate, va veni azi la miezonoptică.

-Da, am auzit legenda despre acești pustnici … dar din cîte știam ei umblă singuri și goi, evitînd pe cît posibil orice contact cu oamenii.

-Adevărurile le știe numai Bunul Dumnezeu, noi, muritorii ni le închipuim după chipul și asemănarea noastră spuse părintele Varsanufie pornind încet pe alea tocită de secole de atîția alți pași obosiți. Doctorul i se alătură curios lăsîndu-l pe maestru pe marginea digului în compania unei pisicuțe apărute de nicăieri.

-Despre acest pustnic se zice că ar rătăci nu doar prin Athos, ca ceilalți, ci ar fi un rătăcitor prin lume continuă părintele. Nu atît de virtuos ca ceilalți care pot cunoște lumea prin duh, acesta, zic eu păcătosul, fiind poate cel mai nou dintre ei, trebuie să trăiască printre oameni pentru a percepe mersul omenirii.

-Sau poate să se fi plictisit de aceeași lume … de aceeași oameni …

-Vedeți dumneavoastră, domnule doctor, noi doi nu vorbim aceeași limbă. Viața monahală nu înseamnă socializare. În mănăstire fiecare este numai el și cu Dumnezeu. Ceilalți sunt cel mult unelte care ajută la desăvîrșire; ei pot, de pildă, să ne înjosească pentru a ne învăța să ne înălțăm.

Doctorul preferă să tacă decît să se uimească la auzul unor astfel de pilde pe care nu le înțelegea defel.

-Eu, continuă părintele Varsanufie, mă gîndesc deseori la versetul bilic

Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? 

Aici, în mănăstire toți ne iubesc. Mirenii, musafirii … ne cer binecuvîntare … vin cu toții smeriți și îndatoritori. Au trecut vremurile cînd mănăstirile erau prădate de tîlhari, dărîmate sau golite de comuniști. Nu găsim dușmani față de care să ne perfecționăm iubirea. Poate numai dușmanul absolut, diavolul …

-Iar acel pustnic poate caută prin lume tocmai acele ispite care îi lipsesc aici prelungi doctorul gîndul șoptit al părintelui.

-Dumnezeu știe …

Cei doi se apropiară pe nesimțite de corpul chiliilor. Varsanufie îl binecuvîntă scurt pe doctor și se retrase la chilie pentru pravila de seară.

Se așeză pe banca de sub chiparosul secular. Liniștea se adinci pe măsură ce ciripitul păsărilor adormea odată cu stingerea ultimelor raze de soare. Mai erau cîteva ore pînă la începerea slujbei de noapte, ore pe care i se păru o blasfemie să le piardă dormind. O noapte de veghe la Athos pusă în balanța atîtor nopți de gardă cu stresul și neprevăzutul lor … Zîmbi alungînd ca pe o umbră gîndul de a renaște aici … de a șterge cu un burete înnoitor toate ingrijorările trecute și viitoare.

Timpul trecu nedorit de repede. Deja la a doua toacă intră in naosul micii biserici a schitului și se așeză, stingher, într-un colț. Începutul slujbei, cu vocile monotone dar de o melodicitate aparte ale monahilor, îl aduseră într-o stare de liniște interioară pe care nu își amintea să o mai fi trăit vreodată.

După un timp remarcă o prezență retrasă, aproape de strană. Purta Marea Schimă a monahilor desăvîrșiți, care nu lăsa vederii decît mîna dreaptă care făcea, periodic și ritualic sfînta cruce. Îl fulgeră un gînd … al doisprezecelea monah nevăzut … Curiozitatea îl împinse să faca doi pași discreți, încercînd să-i deslușească chipul din spatele glugii negre. Nu reuși să vadă decît o barbă scurtă și albă. Iar deasupra o mustață neagră …

Categorii:TRIALOGURI

Lasă un răspuns