Urgența este un loc unde se sfârșesc existențe. Dar nu toate printr-un infarct … sau accident. Suflete fără adăpost, alungate dintr-o lume din ce in ce mai impersonală, eșuează aici ca într-un fel de mănăstire. De unde există o singură ieșire…

A apărut în urgența acum aproape doi ani. Bărbat de 54 de ani, bolnav cronic de rinichi în program de HDC (Hemodializă Cronică). Acuza dispnee ușoară și dureri de cap. După ce i s-a administrat oxigen a plecat pe precipitat, pe propria răspundere. A revenit după câteva zile cu amețeli și atunci când a fost dus în salon a scos meticulos masca de oxigen și a conectat-o la debitmetrul de pe perete. Plecase atunci precipitat … pentru că luase masca cu el.

Treptat prezentările au devenit tot mai dese, de multe ori după ce venea de la ședința de dializă. Îi dădeam la fiecare 1-2 săptămâni, când venea pe tura mea, câte o mască. De multe ori ambulanța îl ducea direct în salon unde, la fel de meticulos, își instala tubulatura.

Odată cu venirea frigului prezentările au devenit zilnice. Ambulanțierul care îl aducea de acasă ne zugrăvea un tablou sumbru al locuinței. Gunoaie, un pat cu lenjeria neschimbată de luni de zile. Și un reșou antic din BCA tronând în mijlocul camerei.

Iarna lungă a făcut ca drumurile spre garsoniera lui horror să fie tot mai rare. De la ședința de dializă venea direct în urgență. Și tot de aici era dus de ambulanța specială la următoarea ședință după 2-3 zile. Indiferent de temperatură își respecta tabietul matinal: paharul de cafea și țigara, la măsuța de la intrarea în urgență. Și asta indiferent de temperaturile de afară. Apoi, după câteva zeci de minute lăsa paharul pe măsuță cu chiștoacele aferente înăuntru, spre indignarea femeii de servici …

Uneori își dădea timid drumul la gură. Povești banale pentru noi … poate vitale pentru el. O fiică ce îi furase documentele și cardul … Luni muncite dincolo pentru care nu fusese plătit … o soție – vorba vine – de câteva luni (mama fetei).

Deși de fiecare dată când îl mai aducea ambulanța acuza tot dureri de cap sau amețeală, de vreo trei ori se plângea de dureri de inimă. Deși EKG-ul era normal, la insistențele lui („vai domu’ doctor dacă am infarct”) îl trimiteam la cardiolog.

Într-o zi vin doi tipi care încep să îl măsoare, în hazul general al colegilor. „Ce faci Petrișor, îți faci costum? Mergi la nuntă?”. „Nu doamnă, omul a plătit să îi facem un mormânt de marmură și sicriu iar acum îi luam măsura „. Râsetele au dispărut și s-a lăsat tăcerea …

De multe ori ne spunea sictirit că el nu mai face dializă … că oricum nu mai are efect. Abia mai vedea și la un moment dat își luase măsură de ochelari. Teama de infarct … mormânt … ochelari. Un om normal care azi se teme de moarte iar mâine se crede nemuritor.

A trecut mai mult de un an de când urgența devenise casa lui. „Locuia” în fostul salon COVID. Pleca singur după țigări, după pensie. De vreo două ori primise și … musafiri.

Deunăzi ambulanța specială care îl aducea de la dializă l-a lăsat, ca de obicei, lângă magazinul de unde lua țigări. După câțiva pași s-a prăbușit inert. Echipajele de intervenție nu au mai putut face nimic. Moarte subită. Cumva o hipopotasemie după dializa la care dorea să renunțe complicată cu aritmie? Imposibil de spus. Oricum fiind un bolnav cronic cu multiple afecțiuni nimeni nu s-a obosit să-i facă autopsia.

A doua zi ieșind din urgență văd pe colțul mesei paharul de plastic. Și chiștoacele. Pe care imediat femeia de servici se grăbește să le arunce. O ultimă urmă a unui suflet anonim care poate pentru câteva clipe s-a crezut nemuritor …