Ultima relaxare după o perioadă de gărzi stresante îi lăsase un gust amar doctorului. Revenit la spital, trecură câteva luni până când paharul oboselii ajunse iarăși la vârf. De data asta decise să pună altfel problema. Preferă să meargă într-o stațiune izolată, un aer tare de munte condimentat zilnic cu băi termale.

Reîntâlnirea cu maestrul veni parcă firesc … în împrejurări la fel de inedite ca altădată. Tocmai revenea la hotel de la cura zilnică de băi când auzi apropiindu-se treptat un tropot sacadat de cai. Nu le acordă atenție – trăsura parcurgea periodic străzile stațiunii transportând turiști doritori de distracții insolite. Doar când trecu prin dreptul lui auzi vocea familiară a maestrului.

 - Așadar doctore, ai ajuns în fine la concluzia că la vârsta ta e mai potrivit să te plimbi printr-o stațiune decât să te droghezi la un concert dubios.

Vizitiul opri la îndemnul scurt al maestrului, permițându-i doctorului să urce pe locul liber de lângă acesta.

 - Într-adevăr a fost o experiență neplăcută. În vremea tinereții mele se fuma altceva pe la concerte. Dar tu? Oare ai reușit în fine să scapi de absurdele tale obligații? Atunci când ai plecat tocmai fuseseși chemat la o urgență deși abia ai ieșit din gardă.

 - De fapt nu mă chemase nimeni. Ca și coordonator trebuia să chem pe cineva de acasă care să asiste transportul.

 - Deci practic ai fost un fel de voluntar

 - Exact

 - Nu am să înțeleg niciodată cum reușești, deși obosit după 24 de ore de muncă istovitoare să mai ai energie încât să reziști neobligat de nimeni încă odată pe atâta …

 - Neobligat … e un fel de a spune. Niciodată un corp omenesc nu va putea să își depășeascvă limitele fiziologice spontan, fără vreo constrângere exterioară.

 - Bine, dar atunci nu te-a obligat nimeni. Pur și simplu ai decis tu.

 - Nu ai înțeles ce voiam să spun. Hai să încerc să îți explic. Vezi tu trăsura asta cochetă cu care ne plimbăm? Ea e formată dintr-o parte să zic așa inertă, fixă, caleașca propriu-zisă și caii. Și e condusă de un vizitiu care cu ajutorul frâului imprimă cailor o anumită direcție.

 - Da, parcă am citit undeva comparația asta a unei trăsuri cu corpul omului dar nu am înțeles prea bine similitudinile …

 - Ceea ce ți-am descris este, dacă vrei, omul primordial, fără o conștiință superioară. Atelajul e corpul. Iar vizitiul acea conștiință primară, nediferențiată. Animală dacă vrei. E acel om care simte nevoia să bea un whiskey, merge la bar și bea până cade sub masă.

 - Deci această conștiință e un fel de instinct …

 - Da și nu. Să-ți explic. Ești la finalul … sau la începutul unei consultații și pacientul vrea să-ți dea o mică atenție. Orice recompensă neașteptată declanșează o secreție de dopamină în creierul tău. Dopamină care te face să te simți super. Sau mergi pe stradă și trecând pe lângă un fost pacient acesta începe să te laude, să-ți mulțumească. Acum creierul tău produce serotonină. De asemenea un hormon al fericirii.

 - Sau sunt împreună cu colegii și ne distrăm la un pahar de vorbă … ceea ce stimulează secreția de oxitocină care, de asemenea …

 - Conștiința primară … sau instinctul cum îi zici tu, îți determină corpul – adică mâna – să ia acea atenție. Iar micul puff de dopamină te face fericit. În comparația noastră, dopamina e acel frâu prin care vizitiul îți ghidează caii pe o anumită cale. Vizitiul – conștiința primară – prin intermediul frâului – secreția de dopamină – îți determină calul – adică mâna – să ia atenția.

 - Până aici e simplu. Dar acum intervine, dacă îmi amintesc, călătorul. Adică cel care stă în spate … așa cum stăm noi.

 – Da, poți să îi spui călător. În cele mai multe cazuri chiar asta e. Un simplu călător dus oriunde de ansamblul atelaj-vizitiu. Dar de fapt acest călător ar trebui să fie STĂPÂNUL.

 - Sau, cum prevăd că vrei să îi spui, conștiința superioară.

 - Da. Acea conștiință care ȘTIE ce e bine și ce nu. acel stăpân care trebuie să spună vizitiului să nu ia atenția, pentru că tu nu te-ai făcut doctor ca să ciugulești de ici-colo câte un grăunte de dopamină materială.

 - Încep să înțeleg. Dimineața când mă trezesc conștiința inferioară – vizitiul – spune corpului să mai lenevească în pat. Iar conștiința superioară – stăpânul – ordonă să mă ridic și să profit de fiecare secundă.

 - Doar că, în 99% din cazuri stăpânul nu e decât un banal călător. Care preferă să ignore vocea conștiinței superioare și să mai stea în așternutul cald.

Trăsura opri brusc iar vizitiul le făcu semn că au ajuns la capătul traseului. Cei doi coborâră și își continuară discuția pe aleile liniștite ale parcului.

                - CONTINUAREA MÂINE –