Nu mai știu dacă am scris pe blog despre prima mea experiență covidistică. Pe scurt, ea s-a petrecut în vremurile de aur ale pandemiei, iarna gloriosului an 2020. Am cules virusul pe la mijlocul lui decembrie. Am făcut o formă destul de nasoală încât am ajuns pe perfuzii pentru prima oară în viață (făcute la domiciliu … să nu vă imaginați că am ajuns să mă mai și internez). Dar cât de nasoală a fost am ieșit din izolare pe 30, suficient ca povestea mea de atunci să se încheie cu banala gardă de Revelion din 31.

Și ca orice serie care se respectă, partea a doua începe de unde s-a terminat prima. Adică în …. garda de Revelion. Dar să nu anticipăm …

ZIUA 1 – 29 DECEMBRIE

Mă simt normal toată ziua. Seara însă după o plimbare prin aerul rece am câteva scurte accese de tuse seacă. O fi de la aer, zic. Doar că înainte de a mă culca, adică pe la 23.00 simt un frison destul de serios. Dar mi-e prea somn ca să am timp de altceva decât să trag plapuma peste cap.

ZIUA 2 – 30 DECEMBRIE

Trezirea a fost la fel de abruptă. Undeva pe la 4.00 dimineața o senzație intensă de căldură în zona lombară. Nu durere. Nu febra generalizată. Doar o minge de foc. Nu am limpezimea mentală să mă gândesc la toate dezechilibrele energetice din medicina chineză care se manifestă prin exces de căldură în zona respectivă. E totuși ora 4 noaptea și chiar dacă aș fi descoperit cauza oricum nu aveam de unde să procur antidotul. Iar dacă aș fi sunat la 112 (sau aș fi bătut în perete – ambulanța e sub mine) rezultatul era nul. Nu m-ar fi dus in Tibet ci la colegii mei de la urgență care cu fața ar fi zâmbit malițios iar în gând m-ar fi înjurat că nu-i las să doarmă.

Totuși adorm cumva și mă trezesc ca de obicei pe la 9.00. Nu mă doare nimic, nu ard și nici nu sunt cenușă. Doar că nu simt deloc nevoia de a mă da jos din pat. Știind că a doua zi o să stau in urgență 24 de ore îmi spun că nu strică să stau cât mai mult la orizontală azi. Aceeași tuse seacă dar nu persistentă. Nu mi-e foame, nu mi-e sete. Doar o lene infinită. Toată ziua. Însă …

Dilatarea temporală

Un fenomen tâmpit. Scuzați expresia. Simți că ești pe punctul de a adormi dar nu poți ieși din faza alfa. Poate dacă eram un paranormal mă decorporam și plecam la o bere. Dar nu sunt genul. Adică nu paranormal. Că o bere … Și stai în starea asta ce stai, ai impresia că au trecut ore dar când deschizi ochii și te uiți la ceas constați că au trecut doar 10 minute. Nu poți să dormi dar nici să legi între ele două gânduri coerente. Cred că așa trăiau reptilienii (că tot am scris de ei zilele trecute) înainte de apariția neocortexului.

La covidul ală nasol starea asta m-a ținut aproape o săptămână … dar atunci mă mai trezeam câteva zeci de minute cât să mănânc oarece. Acum a durat doar o zi căci a venit în povestea mea

ZIUA 3 – 31 DECEMBRIE

Trezire pe bune pe la ora 8.00. Nas cam înfundat. Fără febră, doar o ușoară durere de gât. După ce-mi fac tabieturile de dimineață aterizez pe la 8.45 în salonul de consultații unde mă așteaptă primii pacienți.

Acum cred că vrei să mă tragi de mânecă – Hei, doc, n-ai sărit peste ceva?

N-am sărit. Abia acum începe. după vreo două ore, în mijlocul unui acces mai violent de tuse seacă sfârșit cu nasul în batistă, vad doi ochi de asistentă privindu-mă suspicios: – Domnu doctor, parcă aveți o față cam lungă. N-ar fi bine să faceți un test COVID ?

În sinea mea … cum naiba să am fața după ce că nu am mâncat și nici nu am băut nimic de 36 de ore. Bine că încă o mai am. Fața. Mormăi un nu ezitant ca și cum aș pofti-o să mă mai întrebe odată. Ceea ce draga de ea și face iar eu cedez politicos, închizând ochii și deschizând larg nările …

Povestea mea - prima parte

se încheie aici. Nu sunt un bun scriitor, nu e nici un suspans, știți desigur că rezultatul a fost pozitiv. Dar vom continua mâine