MEDICINĂ ȘI DIPLOMAȚIE

Razele soarelui se ițesc treptat din spatele stâncilor ascuțite ale muntelui. Nu mă număr printre vietățile care se trezesc la viață odată cu el. E un peisaj neinteresant dacă-l admiri obosit la sfârșitul unei nopți de gardă. După ani de facultate și rezidențiat petrecuți într-un oraș gălăgios și cosmopolit plecarea în acest colț uitat de lume o percepi mai mult ca pe un exil siberian. Un loc unde liniștea străzilor pare chiar deranjantă. Iar văcuța care păștea până în urmă cu câțiva ani în părculețul de lângă spital trimitea parcă într-o lume suprarealistă.

Ceea ce este dificil aici nu e în nici un caz numărul bolnavilor și cu atât mai puțin gravitatea problemelor lor. 90% dintre cazurile care necesită tratament se rezolvă fie cu o perfuzie cu antispastice fie cu o injecție intramusculară cu algocalmin și/sau diclofenac. Bine spunea cel care afirma că la sfârșitul anilor de facultate cunoști 20 de tratamente pentru o singură boală iar după un anumit număr de ani de practică administrezi un singur tratament pentru 20 de boli.

Marea problemă a doctorului dintr-un spital mic este cum să se descurce cu un caz mai complex care necesită internarea. Aici el trebuie să facă un adevărat slalom diplomatic. De cele mai multe ori medicii de gardă din spital consideră cazul mult prea complex pentru capacitățile lor de investigare și tratament. Nici bolnavii sau aparținătorii nu sunt prea dispuși să colaboreze pe termen lung cu un spital unde “mi-a murit mătușa pentru că nu au vrut să o transfere mai departe”. Așa încât începe negocierea cu spitalele superioare.

Din fericire deasupra spitalului unde lucrez eu se află un singur spital. Marea problema este că acel spital are un număr cam de patru cinci ori mai mare de prezentări în urgență decât am eu (ce-i drept și numărul personalului e cam triplu … deși de cele mai multe ori pe tură e tot numai un doctor în urgență) și de aceea mi se pare total necolegial să trimit un caz (de multe ori SINGURUL caz pe care îl am) medicului de acolo. Care se confruntă cu 5-10 cazuri în acest acest timp. Dar de cele mai multe ori nu am de ales fiind prins între dorința pacientului de a fi trimis mai departe și supărarea bănuită a colegului căruia îi trimit un caz care nu este neapărat o urgență din punctul lui de vedere.

O problemă și mai mare este când cazul este suficient de grav încât să necesite trimiterea într-un centru universitar. În acest caz capacitățile diplomatice trebuie să fie mult mai ascuțite decât cele medicale. E un soi de târguială în care trebuie să îți învelești marfă într-un ambalaj cât mai strălucitor și să o prezinți cu maxim de dramatism. Poate nu trebuia să spun strălucitor … mai degrabă sumbru. Pentru că nimeni nu va acceptă să primească un pacient despre care spui că stă zâmbitor în fața ta. În schimb dacă îi spui că aproape e în comă și abia mai suflă… Nu de puține ori trebuie să îți modulezi discursul telefonic în funcție de caracteristicile interlocutorului tău pe care trebuie să le ghicești după vocea pe care o auzi în receptor.

Și nu o dată rămâne doar satisfacția că ai încercat să faci tot ce ai putut chiar dacă rezultatul nu a fost cel pe care îl dorea bolnavul sau familia acestuia. Sau, dacă ai avut noroc, după gardă urmează o dimineață în care mulțumirea nopții trecute nu a fost dată atât de pacienții care au ieșit zâmbitori pe ușa urgenței după administrarea unuia dintre cele două tratamente cât de bucuria de a-i fi ajutat pe bolnavii pe care ai reușit să îi trimiți la spitalul unde doreau să ajungă.

Timpul a trecut pe nesimțite. Deja soarele luminează din plin o nouă zi. Liniștea de după gardă. De după o noapte în care ai încercat să aduci o rază de speranță unor suflete disperate. Poate chiar ai reușit … cu prețul îmbufnării altor colegi neștiuți. Hotărât lucru, nu poți să bucuri toată lumea. Dar preferi să o faci pentru cel pentru care e, poate, o ultimă bucurie …

Pașii duc obosiți către locuința de serviciu de lângă spital. Un loc unde soseam în urmă cu aproape două decenii. Sigur, pe atunci, că voi rămâne acolo două … poate trei luni în ce mai rău caz. Încerc să dorm. Degeaba. Gândul e mai treaz decât mintea. Așa că mă așez la birou, deschid laptopul și încep să scriu un nou articol despre medicina pe care am dorit să o fac în realitate dar pe care iată că o fac doar virtual …