MOȘ MARTIN

A fost un om rău, domnu’ doctor … când eram mici ne înjura dacă făceam gălăgie pe străzile din cartier. Odată tata i-a dat două palme pentru că îmi spărsese mingea de fotbal.

Vocea brancardierului care ne ajutase să-l transferăm pe bătrân de pe o targă pe alta părea mai degrabă obosită decât indignată de amintiri. Bătrânul tocmai era adus de ambulanță de la azil; după prima zi petrecută acolo începuse să înjure și să spargă farfuriile țipând că vrea acasă la el. Acum părea că se liniștise. Îl aduseseră pentru a fi trimis mai departe la cea mai apropiată secție de psihiatrie pentru internare.

Martin, căci despre el era vorba, era un bătrân înalt și ciolănos de aproape 90 de ani. În ultimii ani venea frecvent la urgență pentru a i se schimba sonda vezicală sau, de multe ori, fără vreun motiv anume. Doar pentru a se plânge de simptome subiective deseori inventate. Se bucura simțindu-se, ca pacient, în centrul atenției fie și pentru câteva minute … pentru a se întoarce apoi într-o lume în care el mai reprezenta cel mult praful de pe niște amintiri ce nu urmau să aștepte prea mult pentru a fi definitiv uitate.

N-am avut succes în încercarea de a-l interna pe secția de psihiatrie. Returnat cu ambulanța, era însoțit de fiica lui care mă roagă să îl țin o noapte în urgență, urmând ca a doua zi să vină cu o mașină și să îl ducă la un azil special pentru bătrâni cu tulburări comportamentale.

Nu a fost o noapte liniștită. Singur pacient în urgența nu de multe ori agitată noaptea, moș Martin a ținut să ne povestească în felul lui prin ce a trecut în viață. Un melanj de țipete, înjurături și onomatopee în cel puțin două limbi, invocând persoane pierdute în timp, prieteni sau dușmani, strigați sau înjurați; strigăte întrerupe o oră-două după administrarea unui sedativ.

Dar cel mai interesant era micul buletin vechi cu coperți scorojite, protejat de o copertă de vinil transparent doar cu puțin mai nouă decât cei peste 40 de ani ai actului de identitate. Bătrânul îl ținea cu evlavie la buzunarul de la piept al pijamalei opunându-se cu dârzenie oricărei încercări curioase de răsfoire a acestui martor vizual al unor vremuri trecute, atât de zgomotos și incoerent evocate.

Dimineața a sosit parcă prea greu pentru unii și prea repede pentru el. Obosit nu a opus nici o rezistență atunci când a fost pus pe scaunul cu rotile și dus la mașina ce avea să-l transporte la noul azil.

Doar că într-un moment de a neatenție micul carnet în coperți îngălbenite a căzut jos lăsând să iasă din el o poză alb-negru. Mâna grăbită care îl culege de pe jos nu a observat bucățica de carton rămasă pe gresia strălucitoare a rampei.

Mă aplec și o privesc. Din ea mă privește un bărbat înalt, puternic, cu sprâncene stufoase și ochi duri … o mână ciolănoasă care ține de după umeri o zgârie de fetiță cu păr blond, năsuc mic și obraznic și ochi strălucitori, care cuprinde cu ambele mânuțe coapsa puternică a tatălui ei.

Ridic privirea. Bătrânul nu se mai vede prin geamurile din spate ale mașinii care demarează încet … pe locul din față un profil feminin cu riduri premature și un păr aproape alb. Doar nasul mic și obraznic amintește de vremurile fericite încărcate de speranțe și promisiuni…