A fost cel dintîi șoc pe care l-am trăit ca medic “adevărat”. Prima zi de muncă; pe patul de consultație o bătrînică cu năframă ca-n poveștile cu bunicuțe. Normal, încep anamneza. Nu, nu o doare nimic acum “deși am și eu destule boale, maică”. E cu cineva bolnav în urgență ?. “Nu, deși ai mei îs mai năcăjițî ca mine”.

Avea să mă lămurească asistenta, care între timp intrase în cabinet. Bătrînica era tanti Aurica și era nici mai mult nici mai puțin decît … brancardierul compartimentului de urgență a micului spital municipal. Obișnuit cu matahalele de “doi pe doi” din clinica universitară pe care tocmai o părasisem, scena mi s-a părut pe moment o glumă proastă a noilor colegi.

Nu era așa, dar am dat din umeri nepăsător, gîndindu-mă că oricum nu aveam să fac prea mulți purici pe acolo. Era destul de departe de lumea (pe care o consideram atunci ca fiind) civilizată și mă gîndeam că în două-trei luni o să îmi aranjez să îmi iau tălpășița. Bine, uneori același lucru îl sper și acum, deși au trecut 16 ani de atunci 😀

Încet-încet,

pe măsură ce timpul trecea plecarea devenind tot mai mult o Fata Morgana, am început să privesc cu alți ochi oamenii de lăngă mine. Și am perceput-o altfel pe această femeie (care nu era așa bătrînă cum părea – nu avea nici 60 de ani). Bine, ea mă simpatizase de la inceput – mă alinta cu titlul de “doctorul meu”. Am aflat că nu era mama vreunui VIP local angajată pe șest cum credeam la început. Lucrase cîndva la spălătorie și după ce i se desființase postul fusese transferată de milă pe singurul post vacant din unitate.

Milă … da; avea un soț alcoolic care o bătea zilnic (avea chiar pe față o cicatrice adîncă de la un ciob); doi copii, un băiat și o fată, bolnavi (ambii cu TBC) fiecare la rîndul lui cu cîte un copil.

Pe vremea aceea nu eram uns cu prea multe alifii iar tanti Aurica era singura care, cunoscînd multe din intrigile țesute prin urgență, îmi deslușea animite dedesubturi. Deseori îmi povestea plîngînd, despre copii … despre nepoții pe care tot ea îi creștea … Copii care au venit pe rînd în urgență dispneici, slabi, palizi … simptome clare ale unor afectări pulmonare avansate. Aveau să se stingă pe rînd, în mai puțin de un an.

Era pînă la urmă

un personaj pitoresc. Îmi amintesc amuzat cum ducea cîte un pacient la radiologie … sau în salonul de internare. Aveai impresia că ea e de fapt pacientul, nu brancardierul. Și de multe ori cînd apărea cîte un pacient mai agitat, simpla și bonoma ei prezență avea darul de a calma lucrurile.

Din păcate tanti Aurica nu putuse ocoli viciul universal al micilor orașe muncitorești … alcoolul. Bine, nu venea mangă la servici, dar uneori era parcă mai veselă ca de obicei. Te gîndești că pînă la urma era singurul ei refugiu…

După ce i-au murit ambii copii a reușit cumva să iasă la pensie pe motiv de boală. Un timp nu am mai văzut-o. Mai auzeam că e tot mai bolnavă … că pe copii i-ar fi luat statul ….

Pînă într-o zi

cînd îmi e adusă de ambulanță o femeie umflată, galbenă ca o lamîie … aproape în comă. Ciroză hepatică decompensată, faza terminală. Privindu-mă, incepe să șoptească “doctorul meu … doctorul meu …” apoi privea din nou într-un punt fix. Nu cred că a mai trăit decît vreo 2-3 zile …

Finalul

nu e unul romantic. Nu m-am recules vreodată la mormîntul ei … nici despre cei doi nepoți nu mai știu ceva. Doar chipul ei blînd, atît de diferit de lumea impersonală și riguroasă care treptat ne invadează, îmi revine uneori în minte. Și gîndul că, deși eram “doctorul ei” nu am reușit să îi amîn .. sau măcar să îi alin sfîrșitul.