Deci am rămas cu bățu-n nas … adică testul pozitiv. Acum abia începe oficial seria COVID 2.0. Și începe abrupt cu o dilemă: Neocortexul eroic, hrănit cu lecturi gen „maestrul și doctorul” decide că, dat fiind că mă simt OK nu am decât să-mi trag un FPP pe bot și să continui tura. Dar privirile insistente ale personalului care sunt toți numai ochi (brusc lea crescut fiecăruia câte o mască pe față) îmi trezesc creierul reptilian. Ăla leneș. Gen – Băi băiatule dacă unul dintr-ăștia face covid și-o mierlește, intri la culpă. Bașca vreunul din bolnavii pe care îi vei consulta. Închid resemnat ochii gândindu-mă că pe vremuri era mult mai ușor să devii sfânt pentru că nu erau atâtea legi și consecințe …

Decizia

Așa că iau decizia dragă jumătății mele leneșe. Anunț că sunt pozitiv și mai pierd vreo două ore prin urgență mascat bine și consultând mai mult prin geamul salonului. După două ore vine înlocuitorul. Care nu întâmplător e chiar șefa de secție. Desigur un alt motiv de bucurie: nu ți se întâmplă prea des să îți obligi șeful să te înlocuiască chiar în timpul gărzii de revelion.

Întors acasă dau muzica la maxim ca să nu aud sirenele ambulanțelor. Mănânc apoi un mic dejun (vorba vine mic – e deja ora 13.00) constatând că nu prea am gust (sau poate e și de la nasul în continuare înfundat). Dorm apoi vreo 3 ore. Somn din ăla adevărat nu ca cel din ziua precedentă. Mă trezesc pe la 17. Am băut cam 3 litri de lichide azi (ceai fierbinte – reușind să și transpir puțin – și apă). Spre seară cobor la colegii de la ambulanță care țin un mic party în garaj. Oameni adevărați – deși le-am spus că am COVID 2.0 au dat disprețuitor din mână și m-au invitat la o mică masă festivă.

După ce primesc telefoane de felicitare și … încurajare de la toți colegii (mai puțin șefa care, sunt convins, îmi urează și ea în felul ei) mă pun la somn, cu un nas mai puțin înfundat … dar aceeași tuse. Fără durerea în gât care a dispărut peste zi. Și constatând că e primul an de muuult timp în care în noaptea de revelion sunt atent la exploziile de artificii nu la sirenele ambulanțelor …

ZIUA 4 – 1 IANUARIE

Deși mă așteptam să fiu aproape bine .. nu sunt. Nasul tot cam înfundat. Nu am febră, tusea e mai atenuată. Dureri musculare nici zilele trecute nu am avut. Totuși e supărătoare lipsa parțială a gustului. Nu prea am chef de mâncare. Iau doar o masă toată ziua. Lichide tot cam trei litri. Stau doar în casă la căldură. Cred că v-ați dat seama – deși nu am precizat nicăieri – NU am luat nici un medicament. Nu e genul meu. Nici măcar vreun banal paracetamol. Reușesc să și dorm câteva ore.

ZIUA 5 – 2 IANUARIE

În fine simt că sunt OK. Cu o mică rezervă. Varianta clasică mi-a adus vreo 3 alternanțe de zile bune/zile rele. Azi ar fi ziua bună de după cea rea de ieri. Doar tusea e prezentă dat tot mai rară. Rinoree diminuată. Deși gustul nu e complet restabilit, reușesc totuși să iau vreo 5-6 mese mici dar nu cu pofta unui om sănătos. Doar spre seară apare primul semn de însănătoșire certă: scriu a doua parte a articolului despre piciorul diabetic.

Cam atât despre COVID 2.0

Trebuie să recunosc că a fost mai mult haz decât necaz. Cu parafrazarea în final a unei expresii tot mai des auzite. Nici covid-ul nu mai e ce-a fost ….