Mirosul de piele arsă tipic după cei 360 J ai defibrilatorului pătrunse în camera de așteptare. Femeia și fetița se strângeau în brațe plângând. Zgomotele nedefinite din sala de resuscitare s-au atenuat treptat. Echipajul SMURD ieși din camera de resuscitare cu capetele plecate reușind cu greu să treacă pe lângă cele două ființe care îi implorau să le dea detalii.

Într-un târziu doctorul ieși transpirat și obosit. Cunoștea familia spânzuratului. Băiatul probabil era cu gașca în vreun pub. Mama și fetița se repeziră la el. Și ele îl recunoscură. Vorbiseră cu vreo două luni în urmă când bărbatul fusese adus în urgență după ce luase un pumn de pastile; atunci părea că regretă gestul. Veniseră și atunci doar soția și fiica. Vorbiră atunci toți patru că intr-un fel de consiliu de familie și se părea că lucrurile erau rezolvate.

Discuția fu de scurtă durată. Femeia il imploră aproape in genunchi să facă orice pentru a-i salva soțul. Doctorul, după ce ți spuse veste tăcu. Bărbatul fusese adus în urgență fără semne vitale; totuși încercase imposibilul poate gândind la iluzia fericirii care îi amăgise atunci.

Maestrul așezat și el pe un scaun asistă tăcut la scană. Doctorul îl văzu, și după ce cele două plecară plângând se apropie de doctor …

– Ei doctore se pare că ai mai făcut rost de un client bătrânului Charon …

– Crede-mă maestre , chiar m-a durut …acum două luni mai avusese o tentativă de suicid cu niște pastile am avut impresia că l-am pus pe drumul cel bun. Păreau atât de fericiți când au plecat toți trei din urgență… Îi dădusem pe ascuns niște bani să îi cumpere fetiței o bicicletă înțelesesem ca unul din motivele gestului ce-l făcuse fusese tocmai acela că nu putea să își facă cei doi copii fericiți: băiatul deja intrase în niște anturaje dubioase iar fetița plângea că toate colegele ei au biciclete numai ea nu …

– Hmmm … Bunul samaritean…. Ești un caz tipic amice .Hai că te las să te schimbi cred că mai e puțin până ieși din tură. Am să te aștept afară dar îți dau o temă de meditație ca să mai ieși din gândurile negre de acum.

– Adică ?

– Dacă nu ai fi avut acel succes de acum două luni ai mai fi fost acum la fel de abătut ?

Doctorul ieși după vreo jumătate de oră. Poate e mult spus că în acest timp vărsase cîteva lacrimi in solitudine. Deși maestrul care îl cunoștea atît de bine, nu s-ar fi mirat …

Primăvara își legăna pomii înfloriți în bătaia vântului călduț. Totul părea că respiră viață și înnoire. Pentru unii însă …

Se așezară pe o bancă. Doctorul nu părea dispus să vorbească așa că maestrul se decise să rupă tăcerea

– Deci te-ai gândit?

– Da. Și am gândit puțin și dincolo de întrebarea ta. Cred că știu unde voiai să ajungi. Nu. Nu aș fi fost la fel de afectat dacă îi vedeam pentru prima oară …

– Să înțeleg că tu acum îți plângi mai mult moartea succesului de acum două luni…

– E prea mult spus, deși…

– Vezi tu doctore voi medicii vă credeți niște mici dumnezei atunci când vindecați un om atunci când îi resuscitați. Vă credeți alfa și omega, aveți impresia că totul se învârtește în jurul vostru … Iar atunci când vă întâlniți cu reversul medaliei, când un om îți moare în mâini sau când un bolnav nu se vindecă sau poate mai rău se agravează sub tratamentul vostru, totul se prăbușește, cădeți în extrema cealaltă … cam cum faci tu acum.

– E o meserie stresantă, maestre .. .trebuie să gasim și noi o motivație … mici satisfacții care să ne ajute să mergem mai departe.

– Ai dreptate când spui că e o meserie complicată. Voi vă întâlniți cu boala, cu moartea, zilnic E clar ca aveți nevoie de ceva care să vă motiveze. Problema este însă că această motivație o reprezintă pentru unii MÎNDRIA …. uneori chiar AROGANȚA. Destui dintre voi au ales această meserie pentru a își compensă vechi complexe de inferioritate. Iar unii bolnavi chiar cred că v-ați meseria din empatie și milă. Culmea că acest sentiment de superioritate se transmite și subalternilor. E suficient să fii în echipa Profesorului ca să te simți un mic superman chiar dacă tu poate doar îi ții depărtătoarele în sala de operații.

– Maestre, încep să mă simt ca la un curs de dogmatică ortodoxă în care îmi vorbești despre cele șapte păcate capitale…

– Să știi doctore că nu ești departe de așa ceva. Dacă dacă tot ai deschis discuția să vorbim despre următorul păcat capital.

– Vrei să spui despre iubirea de arginți.

– Exact unii dintre voi doctorii aveți o proprietate interesantă: indiferent câți bani vă intră pe foaia de salariu cei câștigați în plus vă dau motivația: acel mic sau mare ciubuc care pur și simplu vă face să operați mai bine, să fiți mai atenți cu bolnavul. Am spus doar pe unii dintre voi nu pe toți dar trebuie să recunoști că sunt destui…

– Bun hai să vedem acum următorul păca:t desfrânarea.

– Și aici poți să recunoști că e un factor motivațional: nu am vrut să îți spun că toți doctorii sau toate asistentele și o trag la locul de muncă. Deși de multe ori cînd se întîmplă ei spun că o fac pentru a depăși stresul … Dar uite vezi tu sunt multe lucruri care se întâmplă în spitale și pe care unii doctori le fac tocmai pentru a se da cocoși față de găinile care îi înconjoară. Sunt convins că ai văzut colegii de-ai tăi care vorbeau la mișto cu pacienții, cu aparținătorii, tocmai din acest motiv …

– Deci mândria, arghirofilia, desfrânarea … ce a mai rămas? Invidia, lăcomia, lenea …

– Mulți dintre voi sunteți motivați strict de invidia față de colegi pentru a face multe lucruri în relația cu bolnavii care nu fac cinste meseriei voastre … Nu intru în detalii, știi bine la ce ma refer …

– Dar acum dă-mi voie să îți dau un exemplu de om care nu cred că se încadrează vreuna din categoriile tale. Îți amintești de profesorul Pesamosca. Tata Pesi cel atât de iubit de copii și care după ce a trăit ultimii ani de viață în cămăruța unui spital a murit tot acolo uitat de colegi și iubit numai de micii lui pacienți.

– Copiii sunt un caz mai special. Zâmbetul unui copil te încarcă cu energie nebănuită pentru că este un zâmbet sincer. Un copil care zâmbește, care bucur atunci când te vede și îți sare în brațe o face pentru că chiar te iubește. El nu se preface, și tocmai de aceea pediatrii sunt uneori niște privilegiați.

– Cum de nu ai pomenit nimic de droguri …

– Alcoolul … mai nou drogurile, nu pot să spun că sunt o motivație. Spitalul nu e totuși birt … Alcoolul doar te ajută să uiți, să evadezi dintr-o lume pe care poate ți-ai imaginat-o altfel atunci cînd ai insistat să intri în ea. Deși știi bine că sunt destui chirurgi cărora alcoolul , susțin ei, le crește îndemînarea și le ascute simțurile în sala de operație …

– Maestre dar ce zici de călugărul-doctor Pavel din Prahova care după miezonoptică urcă în tren și merge la București să consulte bolnavii la SUUB unde este angajat după care se întoarce la mănăstire ?

– Eu cred că este cel mai aproape de adevăr, și asta tocmai pentru că nu îi slujește lui Esculap ci lui Dumnezeu. El este ceea ce este chiar dacă nu va profesa medicină. Cred că aici e cheia: să nu fii medic numai pentru a atrage un merit personalității tale. Eu cred că un medic trebuie să considere ceea ce face ca pe o misiune care nu îi adaugă dar nici nu îi răpește ceva din personalitatea lui; ca pe o misiune în care să facă ceea ce Trebuie să facă nimic mai mult dar nici mai puțin …

– Și ce Trebuie să facă un doctor ?

Soarele se apropia de asfințit iar aerul rece cobora încet din munții încă acoperiți de zăpadă. Maestrul se ridică primul, urmat de doctor și după câțiva pași se despărțiră mergând fiecare spre locuința lui și lăsînd pe altă dată detalierea misiunii unui doctor…

https://wp.me/pir3D-SQ