Scenă (nu rară) din urgență. Ore 23.00 (uneori mai târziu … dar totdeauna noaptea). Ușa urgenței se deschide brusc și înăuntru năvălește o femeie tânără pe chipul căreia se citește disperarea. În brațele ei , înfofolit în grabă, un omuleț.

– Ce s-a întâmplat?

– Vai de mine domnu doctor copilașul meu plânge într-una nu știu ce are că nu se mai oprește din plâns.

Între timp mă apropii să vad minunea turbulentă din brațele femeii. Mă uit la el … el se uită inexpresiv la mine. Se aude bâzâitul unui țânțar … dar nici măcar un scâncet al copilului. Clipesc insistent. Clipește și el, înlăturându-mi o bănuială sumbră.

– Știți … a plâns până acum … zice mama cu o voce vinovată (uneori mămică îl zgâlțâie discret … spre marea satisfacție a poznașului care începe să râdă amuzat). De multe ori alaiul de neamuri sosite laolaltă ( bunici, mătuși) se privesc la rândul lor încurcați.

Mi-e greu să nu pufnesc în râs. Dar știu că dacă aș face-o s-ar stârni un amuzament general care ar molipsi tot personalul … și mă tem ca această reacție să nu fie percepută ca o insultă de către mămica panicată. Așa că fac o figură gravă și pășesc alert către birou. Pun mâna pe telefonul interior și apelez medicul de gardă pediatru. Pe care îl anunț cu o voce fals-îngrijorată că avem în urgență un sugar care plânge. Apoi închid repede, ca nu cumva să răzbată la celălalt capăt liniștea „asurzitoare” din urgență. Dar și pentru a-mi feri timpanul de bombănitul somnoros al medicului respectiv …

Am vrut să fac o introducere la articolul despre cauzele plânsului exagerat la sugar. Dar m-am luat cu scrisul, amuzat și eu de aceste scene cu mici ființe neînțelese care pun pe jar familii întregi. La orele cele mai nepotrivite. Așa că o să continui mâine cu partea tehnică a articolului …