-Antonia, arată-i la Doctor ce ți-a adus Moșul !

Prin fața camerei de pe Whats App apare un zâmbet larg de copil care face cu mâna. Apoi se perindă pe rând o mulțime de acuarele, carioci, o carte de colorat, o pereche de mânuși roșii, o pereche de ochelari cu doi moși atârnând deasupra …

O familie pe care am ajutat-o cândva vrea să împartă cu mine câte o bucurie efemeră. O aniversare … un cadou primit de mica lor prințesă de nouă anișori cu care mă mai joc prin parc la sfârșitul vreunei gărzi obositoare.

Crăciunul acestui an mă prinde la serviciu. Iar acest zâmbet de la distanță îmi e întrerupt de zgomotul strident al telefonului din camera de gardă.

-Domnul doctor, ne-a adus ambulanța o bunicuță de 85 de ani care vorbește incoerent. Ceva despre un copil din Franța.

Cobor zâmbind încă la gândul ghidușiilor Antoniei și intru în urgență presupunând un accident vascular cerebral.

Bătrânica stă în mijlocul salonului privind fix într-un punct de pe perete. Privesc și eu de-a lungul privirii ei și văd un Moș arhaic agățat acolo de o colegă pentru a marca sărbătoarea.

Deodată privirea bunicuței coboară spre mine și un zâmbet larg îi luminează fața:

-Dragul meu copil … am avut puțini bani puși deoparte. Dar am reușit să-ți cumpăr Moșul acela pe care mi l-ai arătat plîngându-ți dorința în vitrina magazinului. Dar uite că nu mai ajung să-l iau de acolo. Hai la mama să te sărute …. să crești mare puiul meu, să te bucure viața dar să nu mă uiți atunci când oi fi bătrână și bolnavă …

Mă feresc de privirea ei. Care de fapt trecea prin mine călătorind undeva în spatele timpului. Asistenta îmi spune că echipajul ambulanței a adunat-o de pe stradă. Știa despre ea că soțul îi murise de mult iar singurul copil plecase în străinătate și nu o mai vizitase de ani de zile.

Mi-e teamă să-mi vină să râd … mi-e teamă să scap o lacrimă. Dar știu că după ce îmbraci halatul alb ești obligat să trăiești în afara timpului și a oricărei emoții … Și fac ce trebuie să fac.

Ies pe rampa friguroasă de la intrarea în urgență. Ambulanța care a preluat-o pe bătrânica ținând fericită în brațe un Moș arhaic de cârpă pentru a o duce la secția de psihiatrie a dispărut demult în noapte.

Strada e luminată de culorile clipitoare ale Crăciunului. Privesc curios spre blocurile din jur, alternanță de ferestre luminate de licurici zglobii și altele întunecate de tristețe și uitare.

Un zâmbet trist – o schiță de melancolie la colțul gurii. Poate peste ani aceste ferestre luminate de zâmbete și bucurii se vor fi întunecând … poate întunericul celorlalte se va risipi prin lumina unor vieți noi …

Poate ….